emil cioran

"Pentru a scăpa de sterilitate, trebuie să înflorim pe pragul rațiunii...

A trăi în așteptare, în ceea ce nu este încă, înseamnă a accepta dezechilibrul incitant pe care îl presupune ideea de viitor. Orice nostalgie este o depășire a prezentului. Chiar sub forma regretului, ea capătă un caracter dinamic: vrem să forțăm trecutul, să acționăm retroactiv, să protestăm împotriva ireversibilului. Viața nu are un conținut decât prin violarea timpului. Obsesia unui altundeva este posibilitatea clipei; și această imposibilitate este nostalgia însăși.

E revelator că francezii au refuzat să simtă și mai ales să cultive imprefecția nedefinitului. Sub forma colectivă, acest rău nu există în Franța: gândurile negre nu au o calitate metafizică, iar plictisul este cum nu se poate mai bine îndrumat. Francezii resping orice complezență față de Posibil; însăși limba lor elimină orice complicitate cu primejdiile acestuia. Există oare un alt popor care să se găsească mai în largul său în lume, pentru care a fi la el acasă sa aiba mai mult sens și mai multă greutate, căruia imanența să-i ofere mai multe atracții?

Pentru a dori în mod fundamental altceva, trebuie să fii dezinvestit de spațiu și de timp, și să trăiești într-un minimum de înrudire cu locul și momentul. Istoria Franței oferă atât de puține discontinuități tocmai datorită acestei fidelități față de esența ei, care ne măgulește înclinația către perfecțiune și decepționează nevoia de desăvârșire implicată de o viziune tragică. Singurul lucru contagios în Franța este luciditatea, oroarea de a se lăsa înșelat, de a fi victimă. Iată de ce un francez nu acceptă aventura decât în deplină cunoștiință de cauză; el vrea să se lase înșelat; se leagă la ochi; eroismul inconștient i se pare pe bună dreptate o lipsă de gust, un sacrificiu lipsit de eleganță. Dar echivocul brutal al vieții cere ca în fiecare clipă să predomine impulsul, și nu voința, de a fi cadavre, de a fi metafizic înșelați."

Apoteoza vagului