Existenţa însăşi este un miracol pe care,noi, oamenii, avem menirea de-al împini, însă fiecare îl percepe prin puterea propiei sensibilităţi.

A crede că nu exista miracole, sau a crede că totul este un miracol, sunt cele două extreme ale existenţei unui om. Viaţa are poli diferiţi, este trăită uneori la extreme, sunt atinse punctele cele mai înalte ale intensităţii, iar coardele sufletului nostru simt asta tot mai acut cu fiecare secundă de conştentizare, între iubire şi ură, între dezamăgire şi speranţă sau între credinţă şi îndoială. Însă, ceea ce mă miră sunt acele momente în care, tu, cel care oscilezi pe lungimi de frecvenţe diferite, cauţi calea de mijloc care păstrează echilibrul şi uneşte drumurile paralele care se întalnesc la infinit în timp. Ele mereu se vor întalni la infinit, fiindcă mereu se întalnesc făra a se apropia, însă unirea lor este apoximată a fi imposibilă. Tu le uneşti, iar ceea ce păstrează echilibrul vieţii sunt momentele când alegem să urmăm calea de mijloc, uşurându-ne astfel misiunea pentru a amâna o decizie, pentru a îndulci răul sau pentru a suprima din dureri, pentru a găsi bucuria moderată iar căderea, când va veni să aibă o aterizare mai lină şi în primul rând, pentru a nu avea doar culori în viaţa noastră, ci şi nuanţe. Deşi nu am vrut niciodată să fiu definită de aceasta sintagmă şi nu mi-a plăcut niciodată exprimarea, părându-mi-se pentru minţile naive cărora formularea li se părea metaforica, în timp am învăţat să mi-o traduc, eu pentru mine, asa cum simt eu şi înţeleg lucrurile, şi astfel încât să nu fie un simţământ colectiv, ci solitar. Al meu, privit din unghiul meu şi numai de mine.

Mereu când simt că în mine se zbate sufletul neajutorat sau că încerc să găsesc motive pentru a deschide o prăpastie între mine şi Dumnezeu,îmi amintesc ceea ce spunea Dostoievski despre minune şi credinţă "În sufletul unui realist nu credinţa este cea care se naşte din minune, ci minunea ia naştere din credinţă". Totul constă în a crede sau nu în minuni. Fiecare îşi făureşte astfel propiul univers încât miracolele sunt posibile sau nu, fiindcă existenţa este sau nu un miracol în funcţie de evenimentele din viaţa noastră, de puterea noastră de comprehensiune, de persoanele pe care le întâlnim în drumul nostru alături de care învăţăm să devenim mai buni sau nu, în funcţie de cunoştiinţele şi credinţele noastre.

Eu cred că de fapt miracolul înseamnă credinţă. Credinţa este cea care ne călăuzeşte sau cea care ar trebui să ne călăuzească în toate momentele vieţii noastre, făcându-ne să credem în existenţa unor miracole.