Nicicând

Da. Totul e deșertăciune, însă CLIPA te poate înălța deasupra tuturor. E bucuria care te copleșește, care păstrează echilibrul sufletului și duce gândul departe de tot ceea ce a fost întinat de ceilalți îndepărtându-ne de păcat și apropiindu-ne de Divinitate.
E CLIPA cea pe care vrei să o retrăiești. E cea mai dragă amintire pe care o simți doar închizând ochii. Vrei să o aduci înapoi ... ea este din ce în ce mai frumoasă fiindcă mereu când o privești în adâncul sufletului și îi mai aduci un strop de strălucire fiind ca o piatră neprețuită neșlefuită de maestrul care a încredințat-o iubitorului de frumos.
Știu taina asta ce pare nepătrunsă. E mereu aceeași bucurie copleșitoare pe care ai așteptat-o la fel ca prima dată să se întoarcă. Ai regăsit-o la fel de senină și frumoasă așa cum ai lăsat-o ultima dată când ai plecat fără să te întorci în urmă. Vroiai să ți-o imaginezi mereu așa ... Ca pe o rază de lumină în infinita deșertăciune a lumii care parca te condamnă să o uiți. Dar suferința este ștearsă de reîntâlnirea pe faleze ce comprimă gânduri, sentimente, distanțe și le transformă în Nemurior ... în Clipe. Veșnice clipe pe care sufletul le trăiește cu dorința de a nu se sfârși nicicând.
Pentru această bucurie a clipei nesfârșite nu există cuvinte care să o poată descrie. Sau prea puține și golite de sens. Mi se pare că atunci când încerc să o descriu își pierde frumusețea. Aici recunosc sunt egoistă. N-aș vrea să împart asta cu nimeni. Simt că deja îi privilegiez prea mult pe ceilalți. Îmi spuneam că cel mai frumos lucru trebuie să fie scrisul. Să poți să-ți exprimi sensibiliatea prin cuvinte, să-i faci pe ceilalți să simtă ce simți tu și să dai nuanțe frumuseții de a trăi. E complicat. Și recunosc, poate sunt prea săracă sau prea egoistă, dar asta e singura mea comoară și știu că doar asta mă face să mă simt mai vie decât ceilalți.